Francmasoneria între universalism și specific național
Francmasoneria are și a avut încă de la geneza sa modernă un dublu aspect care poate părea celor neinițiați un adevărat paradox: este un universalism prin valorile și principiile care stau la baza sa și, în același timp, cultivă identitatea și cultura națională, valorile sale specifice și toată contribuția acestora la patrimoniul cultural mondial. Această realitate, paradoxală în ochii unora, are și alte fațete în cazul acestei forme particulare a asociaționismului fraternal modern cum ar fi raporturile între tradiție și progres, secret și arcană, întrajutorare a membrilor și caritate pentru comunitățile în care acționează ș.a.m.d. Care ar fi valorile încadrabile universalismului francmasonic? Acestea pot fi rezumate la bunăvoință, ajutorare, onestitate, iertare, loialitate, responsabilitate și prietenie. În lumea inițiaților aceste valori se traduc în empatie trăită prin egregor, întrajutorare fraternă, rectitudine morală, toleranță, asiduitate în lucrarea din Loji, asumarea egalității în Loji și recunoașterea ierarhiilor generate de cunoașterea specifică Francmasoneriei, fraternalism. În lumea modernă și contemporană universalismul masonic s-a concretizat în afirmarea și susținerea concretă a drepturilor și libertăților individuale, a căutării adevărului prin toate formele de cunoaștere, a promovării constate a valorilor democrației liberale, a combaterii extremismelor de toate facturile din comunitate etc.
În legătură cu specificul național și modul în care Francmasoneria regulară îl asumă și deopotrivă îl cultivă se poate constata cu ușurință că Francmasoneria este în prima linie a afirmării naționale suverane – în accepțiunea clasică a definiției suveranității – ea este în fruntea promovării valorilor naționale prin susținerea și afirmarea culturii înalte și populare, prin sprijinul constant adus plus variantelor din toate domeniile cunoașterii, prin păstrarea și promovarea ”nucleului dur” al identității naționale dezbărate de xenofobie, intoleranță religioasă și confesională, discriminare de orice fel, prin cultivarea meliorismului și a credinței în perfectibilitatea oamenilor de orice extracție socială și/sau confesională. La toate acestea se pot adăuga firește și alte aspecte semnificative în contextul temei abordate de mine.
Conchidem afirmând compatibilitatea deplină între universalismul francmasonic și cultivarea identității și specificului național într-o lume a interdependențelor accentuate, a ”străpungerilor” din tehnologie și cunoaștere, a amenințărilor reprezentate de transumanism în toate variantele sale.
Nicolae Paulescu – omul din spatele măștii academice
Ridicat în slăvi pentru reușitele sale academice, invocat de către conspiraționiști în teoria furtului descoperirii insulinei, blamat de cei care au avut de suferit de pe urma prigoanei legionare, suspectat că ar fi fost francmason, adulat de către naționaliștii radicali – cine a fost de fapt Nicolae Paulescu, omul din spatele titlului academic? Pornirile sale antimasonice, îndârjirea de care a dat dovadă în combaterea Francmasoneriei aveau drept mobiluri ascunse vaste teorii conspiraționiste și o ură atroce față de etnicii evrei, pe care îi considera a fi responsabili pentru toate problemele care se abătuseră asupra României. Aclamat pentru discursul său academic, i se trec cu vederea discursurile sale cu tentă rasială, calomniile la adresa Fracmasoneriei și chiar mitomania în care se pierduse atunci când publica broșurile din seria ”Degenerarea rasei jidănești”. Afirmatiile sale cu privire la ”arianism”, impulsivitatea discursului antisemit , instigările la ură pe principii rasiale și pseudo-argumentele elucubrante sunt date uitării sau chiar necunoscute în totalitate, unele scrieri ale lui Paulescu mai purtând încă griful ”interzis”, sfidând principiile eticii academice și pe alocuri jurământul lui Hipocrate depus atunci când absolvise medicina la Paris. E timpul să descoperim omul din spatele măștii Paulescu.
Francmasoneria în presa comunistă din România
Tema aleasǎ pentru prezentare a apărut ca o consecinţă a căutării răspunsului la întrebarea dacă, odată cu apariția regimului comunist și, implicit, la scurt timp după interzicerea francmasoneriei, s-au mai regăsit în presa din România articole referitoare la această asociațiune. Acest demers vine ca o continuare firească a altor studii privind abordarea subiectului francmasoneriei în presa din perioada interbelică, precum și din timpul Primului Război Mondial. Departe de a putea fi considerată o abordare exhaustivă, studiul se bazează pe cercetarea colecțiilor de presă din perioada 1945-1989, pe care le-am considerat relevante din punct de vedere al impactului asupra publicului. După identificarea articolelor legate de subiect, obiectivul pe care ni l-am propus a fost acela de a analiza în ce fel de publicații se regăsesc astfel de scrieri. Acestea erau în mare parte publicații de cultură, ceea ce nu e surprinzător având în vedere faptul că acest tip de publicaţii erau instrumente-cheie în propaganda promovată de Partidul Comunist Român pentru impunerea propriei ideologii. Ne-am propus să delimităm cele trei perioade distincte care sunt strâns legate de evoluția și direcția scrierii articolelor. De asemenea, vom realiza o sumarizare cronologică a informațiilor descoperite în articolele care abordează tema francmasoneriei și vom analiza cum acest tip de scrieri a evoluat, s-a integrat și s-a aliniat în contextul politic intern și internațional de atunci, context care, așa cum știm, nu a fost unul liniar.
Despre cuvânt, fundament al educației
Trăim într-o lume în care neîncrederea în Cuvânt a devenit cronică. Tinerii, contaminați de device-uri, comunică, învață, trăiesc din și prin abrevieri și anglisme tehnice, ignorând aproape total conținutul de sensuri și de stări al cuvintelor. Cei maturi, presați de limbajele de specialitate tot mai agresive și tot mai acaparante, au căpătat o neîncredere aproape organică în Cuvânt și în puterea lui de cunoaștere, de autocunoaștere, de comunicare ideatică și emoțională. Fără cuvinte gândite, simțite, ba chiar caligrafiate manual, nu există o educație adevărată, vie, profundă, perenă și eficientă. Se (mai) poate face ceva?
Pentru Masonerie, Cuvântul are virtuți ritualice, dar și profunde semnificații esoterice. În Evanghelia după Ioan, una din cărțile de capatâi ale Masoneriei, se spune ferm: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și toate din ce s-au făcut prin El s-au făcut.” Așadar, Cuvântul este Viață, are conținut ontologic, dar este și o cale esențială de cunoaștere. Prin încrederea în Cuvânt, oamenii devin mai buni, învață să se cunoască și pot să comunice autentic. Într-un fel sau în altul, Cuvântul ne modelează destinele umane, dar conferă și stabilitate în interiorul Frăției.
La o privire, fie și superficială, asupra istoriei umanității din momentul apariției primelor forme de organizare socială, complotul, conspirația și alte diverse forme de uneltire împotriva puterii și a ordinii stabilite au populat imaginarul social și s-au dovedit a fi realități istorice de necontestat.
Motivele care au stat la baza unor asemenea desfășurări potrivnice unui status-quo, în general acceptat, au fost dintre cele mai diverse: dorința de putere, accesul la resurse de naturi diferite (economice, financiare, de capital simbolic etc.), motivații religioase sau confesionale, ideologice ș.a.m.d. Pericolul real sau perceput al unor asemenea amenințări reale ori imaginate la ordinea instituită a folosit decidenților în exercițiu pentru a-și prezerva și consolida propria putere, a stimula coeziunea internă (ingrupală), a facilita manipularea celor aflați sub conducerea lor, în fine, a instrumenta generalul instinct al tuturor speciilor fight or flight (luptă sau fugi). Toate mișcările și formulele asociative al căror scop a fost și este schimbarea, de regulă bruscă și violentă cel mai adesea, a ordinii existente și a ierarhiilor de putere din societățile unde acestea au apărut au drept numitor comun secretul.
Din punct de vedere istoric, societățile secrete își au rădăcinile în vechile tradiții orientale, iar „cultul misteriilor” este atestat în lumea greco-romană – exemplul cel mai vechi fiind cel al Eleusis-ului care datează cu circa un mileniu și jumătate înainte de era creștină. Prima dintre Fraternitățile despre care avem știință este cea a pitagoreicilor (secolul al VI-lea î.H.) din Crotona, desființată violent ca urmare a unei revolte populare provocate de caracterul ei aristocratic și ocult.
Secretul (etimologia cuvântului este latinescul secretus) este definit ca ceea ce este ținut ascuns și rămâne necunoscut, tainic și ferit de ochii celorlalți, nemărturisit și aparținând spațiului intim, privat. Înțelesul și funcțiile secretului au constituit subiectul predilect al multor autori din varii câmpuri ale cercetării și/sau literaturii și ceea ce este relevant pentru demersul nostru este afirmația, neasumată practic de Francmasonerie, că ea ar fi o societate secretă (o organizație conspirativă constituită în ascuns).
Francmasoneria afirmă despre sine că a fost și este un ordin inițiatic, o confraternitate discretă și nu una clandestină ai cărei membri (adepți) nu împărtășesc un secret sau mai multe ci, „secretul” ei, în măsura în care el există, este trăirea individuală a asumării unei spiritualități sapiențiale care nu este de natură religioasă (Franc-masoneria nu este despre mântuire colectivă), ci de ordinul unei dorite perfectibilități morale a fiecăruia dintre membrii ei. De aici și polemicile cordiale, sau nu, legate de afirmații precum: „Te naști francmason și nu devii unul”, „Franc-masoneria este o elită exclusivistă rezervată unor categorii sociale restrânse”, „Francmasoneria trebuie sau nu regândită la dimensiunea provocărilor de astăzi” ș.a.
Francmasoneria și inițiații ei nu au secrete (ritualurile, învățăturile, valorile și principiile ei sunt de mult publice prin tipărire și răspândirea lor inclusiv în social media) și nici nu folosesc îndeobște acest termen, ci vorbesc despre arcane. Termenul arcană a fost definit la începutul epocii moderne ca fiind „un lucru secret, necorporal și nemuritor, care nu poate fi recunoscut de om altfel decât prin experiență”. O taxonomie a arcanelor, după natura lor, se poate prezenta astfel: arcana naturae (secretele naturii), arcana Dei (secretele lui Dumnezeu), arcana imperii (secretele statului), arcana mundi (secretele lumii) arcana cordis (secretele inimii), arcana artis (secretele meșteșugurilor) etc. Evident, există și arcanele Francmasoneriei, după cum, urmând tradiția lui Paracelsus există și arcanele medicinei (virtutes) care se referă la puterea vindecătoare a substanțelor (unele rezultat al alchimiei) folosite pentru trata-mente.
Așa cum se poate sesiza, există diferențe notabile între secret (secretum) și arcane. În timp ce secretul este ceea ce în principiu poate fi cunoscut (dimensiunea gnoseologică), arcana presupune experimentarea și trăirea lui (dimensiunea deopotrivă gnoseologică și ontologică). Discuția poate fi dusă mai departe dacă introducem și termenul ocult sau mister (misterii). Încărcătura semantică a acestor termeni, istoric constituită, trebuie bine înțeleasă pentru că adesea ea poate genera confuzii în mintea celor mai puțin familiarizați cu domeniul. Astfel, dacă în perioada premodernă au existat profesori de secrete (professori deʹ secreti) o ocupație acceptată și validată în epocă, cărțile dedicate secretului au continuat să apară până la începuturile timpurilor moderne ele fiind, de fapt, manuale cu instrucțiuni care asigurau cunoștințele necesare în domeniul tehnic sau medical cu precădere.
Putem rezuma cumva cele afirmate mai sus în raportul dintre secret și arcană, în contextul studiului Francmasoneriei, aplicând formula deja consacrată a diferenței dintre emic și etic. Astfel, „secretul” ca practică sau atribut al organizării francmasonice trebuie înțeles ca fiind o formulă la baza unei sociabilități bazată pe încredere, ca o adevărată interfață între opacitate și transparență. Francmasoneria va fi mereu înțeleasă diferit de adepții săi versus cei din afara acestei structuri care au percepții diferite asupra „secretului” și rostului acestuia.
